06. Caderea omului în pacat

  

Dogma despre pacatul stramosesc este foarte importanta, deoarece acest pacat constituie premisa fundamentala a mântuirii. De fapt Iisus Hristos S-a întrupat pentru nimicirea acestui pacat si a urmarilor lui.

                Prin « pacat stramosesc » putem întelege starea reala de pacatosenie a naturii omenesti cazute, cu care se naste fiecare om, ca urmas natural al lui Adam. Originea pacatului stramosesc se afla în neascultarea protoparintilor nostri, Adam si Eva, care, ispititi de diavol, au calcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca dintr-un anumit pom.

                Omul a fost creat bun, dupa chipul lui Dumnezeu si cu scopul de a deveni si « dupa asemanarea » cu Dumnezeu. El se putea desavârsi prin întarirea în virtute si prin libera conlucrare cu harul divin. Pentru ca sa ajunga la desavârsire, Dumnezeu i-a dat omului toate puterile spirituale si fizice necesare. Pentru aceasta trebuia însa ca omul sa sustina un examen moral, o încercare, prin care, în mod constient si liber, sa recunoasca si sa-si manifeste recunostinta fata de Creatorul sau. În urma acestei încercari, întarit fiind în virtute, omul era ferit si de mândria prin care cazuse diavolul. Sf. Ioan Damaschin spune « ca nu era folositor ca omul sa dobândeasca nemurirea fara sa fie ispitit si încercat, ca sa nu cada în mândria si osânda diavolului » . Iar sf. Grigorie Teologul spune ca Dumnezeu a dat omului aceasta porunca « spre exercitarea si întarirea calitatilor morale ».

                Aceasta porunca data primilor oameni este importanta pentru ca unica fiind, ea cuprindea întreaga lege morala, data lor de Dumnezeu. Prin comportamentul sau fata de aceasta porunca, omul putea arata încrederea în Dumnezeu si iubirea Acestuia, sau contrarul. Adam a primit porunca direct de la Dumnezeu, apoi a comunicat-o Evei ; începutul raului se face prin neascultarea Evei, la care se aliaza si Adam. Capitolul 3 al Genezei( cartea Facerii) arata cum diavolul în chip de sarpe reuseste sa însele pe Eva, insuflându-i îndoiala si neîncredre în Dumnezeu, prezentat de diavol ca invidios si temator ca prin mâncarea fructului oprit omul ar fi asemenea Lui ; apoi diavolul trezeste în Eva mândria de a poseda independenta absoluta, îndumnezeirea, prin mân,carea din fructul cunostintei binelui si raului. Mândria o împinge pe Eva la pacat, iar Adam, la îndemnul ei, cade si el din aceleasi motive, cu urmari atât de grele pentru toti urmasii lor.

                Dupa savârsirea pacatului, a aparut constiinta vinovatiei, dar fara marturisirea vinei, ci doar a rusinii (« sunt gol si m-am ascuns »). Nedând semn de cainta si de dorinta de a se întoarce, omul ramâne definitiv pec alea pacatului, cu toate consecintele lui.  Eva a pacatuit prima, dar gravitatea pacatului apare prin caderea lui Adam, el fiind capul omenirii. Pacatul este însa acelasi, responsabilitatea pentru el nefiind împartita.

                Pacatul stramosesc a constat deci în nesupunere si neascultare, neîncredere si nerecunostinta, toate având la baza mândria, principiul propriu al pacatului : « Începutul pacatului este mândria » (Înt. Sir. 10,13). Sf. Ioan Gura de Aur spune ca « primul om a cazut în pacat prin mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu ». Pacatul lui Adam este pacat de moarte, caci porunca calcata cuprindea în sine întreaga lege morala. Apoi usurinta cu care omul, înzestrat cu însusiri superioare, a calcat porunca, cum si lipsa de valoare exterioara a lucrului cerut de porunca, dar si dreptatea dumnezeiasca, impun aceasta pedeapsa : moartea.

                Era firesc ca pacatul sa fie urmat de pedeapsa, caci altfel ordinea morala tulburata de el nu s-ar mai fi restabilit iar dreptatea dumnezeiasca nu mai era reala. Pedeapsa s-a manifestat în mai multe feluri : - în suflet, prin sentimentul vinovatiei si prin mustrari de constiinta ; - în viata externa, prin suportarea unor greutati si suferinte, atât sub aspect material, cât si social ( Facere 3, 17, 19). Insa pedeapsa cea mai mare este moartea : « plata pacatului este moartea » (Romani. 6, 23), care este de trei feluri : trupeasca, sufleteasca si vesnica.

                Moartea trupeasca : nemurirea din starea primordial era numai virtual, potentiala; omul putea sa nu moara daca ramânea în comuniune cu Dumnezeu. Pierzând comuniunea, moartea apare ca pedeapsa pentru pacat ( Fac. 2,17 si Rom. 5, 12). Moartea sufleteasca  este ruperea legaturii harice dintre om si Dumnezeu, stricarea relatiei divino- umane, intrarea în robia pacatului, decaderea morala si starea de pacatosenie ce pune stapânire pe om. Moartea vesnica este pedeaspsa, dar si urmare a pacatului. Este despartirea vesnica de Dumnezeu, neputinta de a intra în împaratia lui Dumnezeu. Aceasta stare dureaza doar pâna la mântuirea în Hristos, caci « precum în Adam toti mor, asa si în Hristos toti vor învia » ( I Cor. 15, 22). Pentru cei renascuti în Hristos (prin botez), moartea vesnica dispare.

                Pacatul stramosesc a avut ca urmare si stricarea armoniei omului cu Dumnezeu, cu sine însusi si cu natura înconjuratoare. Omul pierde harul divin, principiul adevaratei vieti umane si intra în moartea sufleteasca, adica se rupe de izvorul vietii duhovnicesti, nemaiputând face fapte vrednice de mântuire. Ratiunea s-a întunecat, inima s-a pervertit, vointa a slabit si nu se mai orienta spre adevar si bine, adica spre Dumnezeu, ci era înclinata mai mult spre rau. Toate acestea însemnau alterarea chipului lui Dumnezeu în om. Aceasta alterare a dus si la pierderea armoniei dintre trup si suflet, aparând împotriviri si lupte între ele, lupte ce conduc uneori la patimi (pacate). Alterarea chipului lui Dumnezeu în om nu a însemnat însa distrugerea toatala a acestuia, caci nici una dintre functiile sufletesti umane nu a fost nimicita prin pacat. Pacatul a dus la alterarea chipului lui Dumnezeu în om, dar nu l-a distrus. Tendinta si capacitatea omului de a cunoaste adevarul si a dori binele au ramas în om, dar sunt slabite.

                Sfânta Traditie marturiseste realitatea si universalitatea pacatului stramosesc. Chiar înainte de aparitia pelagianismului, care nega realitatea pacatului stramosesc, numerosi sfinti parinti si scriitori bisericesti (Iustin Martirul, Irineu, Tertulian, Ciprian, Origen, etc) au marturisit credinta permanenta a Bisericii despre realitatea si universalitatea pacatului stramosesc. Sinodul din Cartagena ( 418) care a condamnat pelagianismul, a confirmat credinta Bisericii.

                Deci neascultarea lui Adam este cauza mortii tuturor, iar ascultarea lui Hristos este cauza îndreptarii tuturor celor uniti cu El.  Singura exceptie de la universalitatea acestui pacat este Iisus Hristos, zamislit în Sfânta Fecioara Maria de Duhul Sfânt si nascut fara pacatul stramosesc. Zamislirea si nasterea lui Hristos se petrec prin lucrare dumnezeiasca, nu prin putere naturala de înmultire. În Iisus Hristos este exclusa prezenta pactului, El fiind om adevarat dar si Dumnezeu adevarat. Apoi calitatea lui de Mântuitor, exclude orice prezenta a pacatului, întrucât El este Rascumparatorul oamenilor prin moartea Sa.

Preot Stefan Fotache