02. Argumente rationale pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu

 

Fiind înzetrat de Dumnezeu cu ratiune, omul a încercat sa-si explice realitatile în mijlocul carora a trait. Setea lui de cunoastere l-a împins sa afle si ultima explicatie a lumii în întregimea ei, ca si a vietii. Argumentele rationale pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu sunt dovezi scoase din ratiune, care demonstreaza ca notiunea de Dumnezeu nu e un produs al imaginatiei, ci ei îi corespunde o realitate. Cunostinte mai bogate despre Dumnezeu primim din revelatia( descoperirea) divina. Scolastica medievala socotea la peste 5 000 numarul argumentelor pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu. În epoca moderna numarul lor a scazut vertiginos, astazi având mai putin de 10.

 

Argumentul istoric

Acest argument deduce existenta lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu, idee care exista la toate popoarele si în toate timpurile. Deoarece ideea de Dumnezeu exista la toate popoarele, acest argument s-a numit « a consensu gentium », caci se bazeaza pe consensul tuturor popoarelor. Cicero spunea :  « ceea ce este admis de toti, nu se poate sa fie fals, pentru ca trebuie sa aiba radacina în însasi fiinta omului ».

S-au adus obiectii împotriva acestui argument, spunându-se ca asa cum au disparut unele superstitii sau credinte dupa ce s-a reusit explicarea lor prin stiinta, asa si credinta în Dumnezeu va disparea când oamenii vor reusi sa explice toate fenomenele pe baza stiintifica. Însa acele credinte desarte si superstitiile n-au avut caracterul de credinte universale, ca ideea de Dumnezeu, ci au fost legate de un loc si un timp anume.

 

Argumentul cosmologic

Argumentul cosmologic (cuvântul grecesc cosmos = univers) , bazându-se pe principiul cauzalitatii, sustine existenta lui Dumnezeu pe faptul ca aceasta lume marginita trebuie sa aiba o cauza într-o existenta absoluta, vesnica, necauzata de nimeni, ultima cauza a întregii existente. Argumentul cosmologic este cel mai vechi argument, fiind cunoscut înca în filosofia greaca. Aristotel spune :  « Dumnezeu, care nu poate fi vazut de nimeni, se vadeste în lucrurile Sale ». În psalmul 18,1 gasim :  « Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria. » Iar sf. apostol Pavel zice : « cele nevazute ale lui Dumnezeu se vad de la facerea lumii, întelegându-se din fapturi … » (Romani 1,20) Acest argument este sustinut si de filosoful Leibniz.

Argumentul cauzalitatii

Experienta si ratiunea ne arata ca lumea este o însiruire organizata de cauze si efecte. Orice lucru , orice fenomen, este efectul unei cauze care l-a produs, dar poate fi si cauza unuia pe care- l produce. Însa nu este posibil ca un lucru sa fie propria sa cauza, pentru ca totdeauna cauza este anterioara efectului. Apoi nu putem merge la infinit din cauza în cauza, ci trebuie sa ne oprim la o prima cauza, care nu mai presupune o alta. Existenta acestei prime cauze se impune cu necesitate. Aceasta prima cauza o numim Dumnezeu. La acelasi rezultat ajungem si daca urmarim cauzalitatea în regnul animal, vegetal, uman, ori în lumea anorganica.

 

Argumentul miscarii

A fost formulat de Aristotel. În Evul Mediu i s-a dat o mare importanta de catre reprezentantii scolasticii, în special de Toma de Aquino. Conform acestui argument, tot ceea ce se misca nu se misca de la sine si prin sine, ci se misca prin altul. Asadar un lucru misca pe altul, dar ratiunea impune un prim miscator (« primum movens »), unprim motor care a introdus miscarea în lume. Acesta nu a fost miscat de altceva, si nu poate fi decât Dumnezeu. Trebuie remarcat ca Aristotel întelege miscarea nu în sens restrâns, ci în cel mai larg sens, ca orice devenire, orice transformare, orice trecere de la o stare la alta. Materia nu poate fi originea acestei miscari, care are totdeauna o directie. Apoi în univers nu exista un punct fix de la care sa fi început miscarea, caci universul nu are un centru de forta. Nici teoria expansiunii continue a universului sau cea a lui « bing-bang » nu-i poate gasi un centru de forta. În concluzie, nu exista în lume o prima cauza care sa miste totul ; dar miscarea din lume pretinde o astfel de cauza, fara de care ea ar ramâne inexplicabila . Aceasta prima cauza miscatoare, acesta energie neconditionata de nimeni si de nimic este Dumnezeu.

 

Argumentul teleologic( fizico-teologic)

Acest argument dovedeste existenta lui Dumnezeu prin ordinea, armonia si finalitatea care exista în lume. Putem astfel constata ca, cu toata imensitatea si complexitatea lui, universul e un mecanism care functioneaza perfect, supunându-se anumitor legi, si în el domneste ordinea, nimic nu se petrece la întâmplare. Mersul lui regulat de milioane de ani si frumusetile pe care le contine nu se pot datora întâmplarii, ci trebuie sa aiba un autor, o fiinta inteligenta , atotputernica, care a organizat universul si lumea, încât fiecare parte componenta sa-si împlineasca scopul sau. Acest argument a fost folosit de numerosi Sfinti Parinti si filosofi ; Sf. Irineu zice : « ordinea lumii vesteste pe cel ce o conduce », iar filosoful Kant afirma ca acest argument merita sa fie pomenit totdeauna cu respect : «  el e cel mai vechi,cel mai clar si mai potrivit cu ratiunea omeneasca ». Acest argument a fost atacat de cei ce afirma ca ordinea din univers se datoreaza întâmplarii. Însa mai usor putem concepe ca dintr-un sac plin cu litere pe care îl golim la întâmplare sa apara scrisa o pagina din Biblie, dacât sa afirmam ca frumusetea lumii se datoreaza hazardului.

 

Argumentul moral

Ïn orice timp, loc si societate, oamenii au trait respectând anumite principii, obiceiuri si legi morale, care se reflectau în propria lor constiinta. Astfel întotdeauna omul a putut deosebi între bine si rau, drept si nedrept, permis si nepermis, având convingerea ca binele trebuie facut iar raul evitat. Aceasta lege, legea morala naturala, este daruita (împartasita) omuli în actul creatiei. Sf. Apostol Pavel pune ca e «  înscrisa în inima omului »( Romani 2,15), iar Cicero zicea : « legea morala e ceva vesnic, dupa care trebuie sa se conduca lumea ; ultima ei temelie e Dumnezeu, care porunceste si opreste, si acesta lege e asa de veche, ca Duhul lui Dumnezeu Însusi ». Kant pretuia foarte mult acest argument : « este firesc ca în lume virtutea sa aiba ca rasplata fericirea, iar pacatul, viciul, sa fie rasplatit cu nefericirea. Dar în lumea acesta , acest raport nu se realizeaza mereu. Mintea noastra pretinde existenta unei alte lumi, în care virtutea sa fie mereu rasplatita, iar raul, viciul, pedepsit . Însa pentru a se realiza acest raport , în acea lume trebuie sa fie un judecator atotdrept, care sa rasplateasca pe fiecare dupa faptele sale ». Iar acest judecator nu poate fi decât Dumnezeu.